Uneori amintirile sunt mai dureroase decât durerea însăşi.
liennita.tumblr.com
Când ai plecat ai transformat frumosul meu într-un teribil infern înstrăinându-mă de tot. Familie, obiceiuri, locuri, orașul pe care îl cutreieram cândva, împreună.
Gândurile și planurile mele de viitor se limitează din ce în ce mai mult, forțat pentru că eram obișnuit să te știu pe tine lângă mine, visam la viitorul ăla împreună. Vreau puterea de a depăși totul și de a putea din nou să zâmbesc, cu toate că am pierdut ce iubeam cel mai mult.
“Să lași în urmă iubirea, este ca și cum, trebuie să accepți ceea ce este, nu și ceea ce vrei!”
(via modalitate)
Deseori mă întreb:“ce e cu mine? Cine mai sunt? Ce a mai rămas din ce am fost cândva?”
Deseori mă gândesc: “de ce rănesc, de ce îndepărtez oamenii buni de lângă mine și nu le dau voie să facă parte din viața mea asa cum merită?”
Deseori sufăr și mă dezamăgesc pe mine în feluri în care altora nu le-aș permite niciodată.
Deseori uit de mine, de principii și de ce le mai am încă când trăiesc într-o lume atât de rea și complicată.
Deseori uit de mine, uit de visele mele, de ce îmi place să fac, de ce mă face fericită.
Deseori sunt tristă pentru lucruri pe care nu am curajul să le fac.
Iar în final, realizez, tot atât de des, că sunt un dezastru. O furtună care rade totul în calea ei. Sunt un om mic cu o inimă care nu are loc în piept și pe care o dăruiesc tuturor și totuși nimănui pentru totdeauna.
Sunt doar un suflet, un suflet care seamănă cu o stea căzătoare. O stea care se pierde în univers înainte să atingă pământul.
Dar dacă tu ești sufletul meu pereche și eu nu sunt al tău?